Notă: Acest text este o traducere a anchetei „A Hidden Tycoon, African Explosives, and a Loan from a Notorious Bank: Questionable Connections Surround Beirut Explosion Shipment”, realizată de OCCRP împreună cu mai multe organizații partenere, inclusiv RISE Moldova.

După explozia devastatoare din 4 august a unui depozit cu nitrat de amoniu din portul orașului Beirut, cetățenii libanezi au asaltat străzile pentru a-și exprima starea de șoc, furia și durerea. Însă, mai presus de toate, ei au cerut răspunsuri: De unde provin cele aproape trei mii de tone de substanțe chimice explozive și cine era proprietarul lor? De ce nava uzată care a adus materialul periculos în Liban a sfârșit blocată în portul orașului încă la sfârșitul anului 2013?Și, cum se face că substanțele chimice sechestrate au stat mai bine de jumătate de deceniu într-un depozit nesigur, până când s-a produs tragedia?

În Liban, cauzele dezastrului par a fi legate de formalități birocratice. Cu doar două săptămâni înainte de explozie, președintele Libanului a primit de la serviciile de securitate ale țării un raport urgent care avertiza că situația la depozitul respectiv este extrem de periculoasă.

Pe de altă parte, aspectul internațional al tragediei s-a pierdut rapid într-un labirint de intrigă corporativă și financiară. S-a vehiculat că Igor Greciușkin, cetățeanul rus prezentat fie proprietar, fie operator al navei „MV Rhosus”, a abandonat nava în Liban, după care s-a declarat falimentar. Marfa mortală a navei a fost cumpărată din Georgia de către o firmă din Mozambic care produce explozibil, prin intermediul unei companii britanice cu legături în Ucraina.

Informațiile despre proprietarul „Rhosus” și companiile care au comandat ca cele aproape trei mii de tone de nitrat de amoniu să fie transportate de o navă uzată la o distanță de jumătate de lume sunt învăluite de straturi de confidențialitate de care s-au poticnit atât jurnaliștii, cât și instituțiile de stat. Nici măcar guvernul libanez nu pare să știe cine deținea de fapt nava „Rhosus”, care circula sub pavilion moldovenesc.

Însă o echipă internațională de jurnaliști de investigație a descoperit noi fapte care au precedat explozia din portul Beirut și în urma căreia 182 de persoane și-au pierdut viața, peste șase mii au fost rănite, iar câteva sute de mii au rămas fără acoperiș deasupra capului.

Reporterii au descoperit că sursa tragediei pornește din lumea invizibilă a comerțului off-shore, unde companiile cu acționariat secret și guvernele permisive îi lasă pe afaceriștii dubioși să lucreze din umbră.

Printre cei conectați clandestin la nava „Rhosus” și la voiajul său final se regăsesc un magnat cipriot din domeniul transporturilor maritime, o bancă notorie din Liban și o fabrică din estul Africii cercetată anterior pentru conexiuni cu comerțul ilicit de arme.

În rezultatul investigației comune, care a cuprins 10 țări, reporterii au descoperit următoarele fapte:

• Igor Greciușkin nu era proprietarul navei „Rhosus”, ci doar o închiria prin intermediul unei companii off-shore înregistrată în Insulele Marshall. Documentele obținute arată că nava aparținea de fapt lui Charalambos Manoli, un magnat cipriot în domeniul transporturilor maritime. Manoli a negat acest fapt, însă a refuzat să prezinte acte care ar dovedi contrariul.
• Manoli deținea nava printr-o companie înregistrată în Panama, jurisdicție off-shore notorie prin secretomania sa, iar corespondența venea în Bulgaria. El a înregistrat-o în Republica Moldova, o țară cunoscută datorită reglementărilor vagi pentru navele care își arborează „pavilionul comodității”. Pentru a face acest lucru, el a utilizat o altă companie de-a sa, Geoship. Apoi, o altă companie de-a lui Manoli, cu sediul în Georgia, a certificat nava ca fiind aptă pentru navigație – deși ea era într-o stare atât de proastă, încât câteva zile mai târziu a fost sechestrată în Spania.
• În timpul ultimei călătorii a navei, Manoli era dator băncii libaneze FBME, instituție care a rămas în repetate rânduri fără licență pentru presupuse infracțiuni de spălare de bani, inclusiv în favoarea grupării militare șiite Hezbollah și a unei companii conectată la programul de arme de distrugere în masă din Siria. La un anumit moment, „Rhosus” a fost gajata la banca respectivă.
• Cumpărătorul nitratului de amoniu transportat de „Rhosus” – o fabrică de explozibil din Mozambic, face parte dintr-o rețea de companii cercetate anterior pentru trafic de arme și ar fi furnizat dispozitive explozibile folosite de teroriști. Fabrica nu a încercat niciodată să revendice nitratul de amoniu abandonat în portul Bierut.
• Intermediarul operațiunii de livrare – Savaro Limited, o companie britanică inactivă în perioada respectivă, a convins în 2015 un judecător libanez să permită testarea calității nitratului de amoniu, cu intenția ulterioară de a-l revendica. Atunci s-a constatat că stocul se află în condiții precare, iar compania nu a mai încercat să recupereze nitratul de amoniu.

Noile dezvăluiri arată cum, aproape la fiecare etapă, transportul mortal de pe „Rhosus” a fost conectat la actori care foloseau structuri off-shore și supravegherea relaxată a autorităților pentru a lucra din umbră.

Dezvăluirile expun, de asemenea, pericolele pe care le prezintă lipsa de transparență în industria de transport maritim, potrivit Helen Sampson, directorul Centrului de Cercetări Internaționale în Transport Maritim al Universității Cardiff. Ele „scot în evidență toate punctele slabe ale sistemului [de transport maritim] și modul în care acestea pot fi exploatate de către cei care doresc să le exploateze”, a remarcat Sampson.

ADEVĂRATUL PROPRIETAR AL NAVEI „RHOSUS”
Aflată sub pavilionul Republicii Moldova, „Rhosus” a pornit din portul georgian Batumi, în septembrie 2013, cu peste 2 750 de tone de nitrat de amoniu la bord – marfă fabricată de o întreprindere locală și destinată Mozambicului.

Nava era într-o stare proastă: nu avea putere auxiliară, se confrunta cu probleme de comunicare radio, iar punțile erau corodate. În Beirut „Rhosus” a ancorat pentru a ridica și alte mărfuri, însă așa și nu a mai părăsit portul. Mai întâi a fost reținută de creditorii care solicitau încasarea datoriilor de la operatorul navei, iar mai târziu de oficialitățile portuare, care au considerat că ea nu corespunde normelor de securitate pentru navigare.

După ce, în 2014, nava a fost abandonată și sechestrată, blocând membrii echipajului ruso-ucrainean la bord timp de 10 luni, nitratul de amoniu a fost mutat într-un depozit din port. Iar nava, în cele din urmă s-a scufundat în spatele unui dig, unde epava sa se mai află și acum.

În urma exploziei de la Beirut, mass-media și autoritățile și-au fixat atenția asupra persoanei responsabile de abandonarea navei și a încărcăturii sale – Igor Greciușkin, un cetățean rus în vârstă de 43 de ani care locuiește în Cipru. Anume el a fost prezentat în mod repetat ca fiind proprietarul „Rhosus”. Greciușkin a evitat toate încercările OCCRP și ale altor redacții de a discuta cu el, deși la 6 august a fost intervievat de poliția cipriotă, la cererea autorităților libaneze.

Însă Greciușkin, cel puțin în acte, nu este proprietarul navei „Rhosus”. Potrivit datelor Agenției Navale a Republicii Moldova, el a subcontractat vasul prin intermediul Teto Shipping, o companie înregistrată în Insulele Marshall, de la Briarwood Corporation, o companiei panameză.

Panama este o jurisdicție off-shore cunoscută pentru faptul că nu divulgă informații despre proprietarii companiilor înregistrate acolo. Însă căutând prin registrele proceselor de judecată din Cipru, jurnaliștii OCCRP au descoperit un document din 2012 care demonstrează că Briarwood Corporation aparține lui Charalambos Manoli.

Alte trei companii ale lui Manoli au ajutat „Rhosus” în procedura de obținere a pavilionului moldovenesc, eliberând certificate de aptitudine pentru navigație, și au prestat servicii de intermediere care au ajutat la păstrarea vasului în circulație, în pofida faptului că acesta avea defecte grave.

Însă conexiunile lui Manoli cu „Rhosus” nu se încheie aici. Documentele obținute mai arată că o altă companie de-a sa, Geoship Company SRL, a fost responsabilă de înregistrarea oficială a vasului în Republica Moldova – o țară cu reglementări neclare în ce privește transparența, securitatea și angajările de echipaje.

Maritime Lloyd, o companie georgiană, pe atunci proprietate a lui Manoli, a acționat în calitate de „societate de clasificare” – organ responsabil de certificarea vaselor pentru navigația pe mare. Compania respectivă a fost vândută în anul 2019.

La sfârșitul lui iulie 2013, Maritime Lloyd a eliberat un certificat precum că „Rhosus” a fost proiectat și construit conform normelor de securitate. Cu toate acestea, câteva zile mai târziu, vasul a fost reținut de autoritățile portului din Seville, Spania, care i-au depistat 14 defecte, inclusiv probleme la sistemul auxiliar de generare a energiei.

Rezolvarea acestei ultime probleme a fost esențială pentru a readuce nava „Rhosus” pe mare pentru ultima dată – și aici a fost implicată o altă companie de-a lui Manoli. În august 2013, cu două luni înainte ca nava să plece din Batumi în călătoria sa finală, compania cipriotă de gestionare a navelor Acheon Akti a acționat ca intermediar pentru a închiria un nou generator de la firma internațională de închiriere de echipamente Aggreko, a menționat un reprezentant al companiei prin e-mail. Costul de închiriere al acestui generator – neachitat – urma să devină o parte a datoriilor care au blocat „Rhosus” în portul din Beirut.

Helen Sampson, directorul Centrului de Cercetări Internaționale în Transport Maritim al Universității Cardiff, susține că rețeaua complexă de companii în jurul vasului „Rhosus” este tipică pentru cei care doresc să minimizeze costurile și să-i scutească pe proprietari de responsabilitate. „Dacă gestionezi o navă despre care știi că nu este adecvată pentru navigație, atunci ai un motiv să-ți ascunzi identitatea”, a spus ea. „Faptul că proprietarul „Rhosus” deține o companie de clasificare care a eliberat vasului un certificat de conformitate – eu aș spune că acel certificat nu valorează absolut nimic”.

Într-o serie de interviuri, Manoli a oferit reporterilor informații contradictorii despre proprietarul vasului. Inițial el a pretins că, în mai 2012, firma sa din Panama, Briarwood, a vândut vasul companiei Teto Shipping a lui Greciușkin.

Însă când a fost confruntat cu documente care demonstrau că Briarwood încă era proprietara vasului și că acesta a fost de fapt închiriat de către Teto Shipping, Manoli și-a revizuit declarația. El a recunoscut că Briarwood într-adevăr a oferit în chirie „Rhosus” companiei Teto Shipping, însă a precizat că, în august 2013, chiar înainte de ultima călătorie a navei, el i-a transferat lui Greciușkin toate cotele-părți deținute în compania panameză, făcându-l, astfel, proprietarul efectiv al vasului.

Manoli a consimțit să arate reporterilor documentele cu privire la transferul de cote-părți sau a contractului de vânzare, însă ulterior a respins încercările acestora de a lua legătura video în acest scop.

De asemenea, Manoli a încercat să-l dezvinovățească pe proprietarul vasului – care în opinia lui era Greciușkin – pentru explozia produsă în Beirut. „Încărcătura a ajuns în Liban în 2013. Nu acum. Ei au confiscat vasul omului pe loc. Iar el s-a declarat falit din cauza confiscării vasului”, a spus Manoli prin telefon. „Dat fiind acest fapt, care este responsabilitatea acestei persoane, dacă autoritățile libaneze nu au depozitat cum se cuvine îngrășămintele respective?!”

Totodată, Manoli a negat că ar exista vreun conflict de interese între companiile pe care le controlează și care au contribuit la înregistrarea și certificarea vasului „Rhosus”.

Documentele obținute mai relevă faptul că Briarwood, firma din Panama care deținea „Rhosus”, utiliza o adresă de corespondență la o companie bulgară care în prezent nu mai există, Interfleet Shipmanagement. Proprietarul acesteia, Nikolay Petrov Hristov, a confirmat că întreprinderea lui a fost partenerul junior al unei firme cipriote cu același nume controlată de Manoli.

Hristov a precizat că a pus compania din Bulgaria pe linie moartă în anul 2012, după ce Manoli l-a implicat în achiziția vasului „Sakhalin” pe banii FBME, fără a-l informa sau a-i cere acceptul.

Potrivit lui Manoli, însă, firma bulgară Interfleet Management nu avea vreo legătură cu achiziția „Sakhalin”, decât sub aspect de „gestiune tehnică”.

ULTIMA OPRIRE
Ancheta OCCRP a constatat că, deși Greciușkin nu era proprietarul „Rhosus”, el a fost implicat în mare parte în operarea directă a vasului. Căpitanul vasului în timpul ultimei călătorii spre Mozambic susține că Greciușkin i-a ordonat personal să ancoreze vasul în Beirut. Motivul declarat al deciziei de ultimă minută, potrivit căpitanului Boris Prokoșev, a fost de a ridica la bord camioane și alte mărfuri, pentru a plăti trecerea prin Canalul Suez. Planul însă a eșuat, după ce primul camion ridicat a deteriorat puntea, își amintește Prokoșev.

Greciușkin a abandonat în curând nava. La ordinul autorităților libaneze, ca urmare a pretențiilor creditorilor față de Greciușkin, căpitanul Prokoșev și trei membri ai echipajului au petrecut următoarele 10 luni blocați la bordul vasului. Inspectorii libanezi care i-au vizitat în aprilie 2014 au povestit că membrii echipajului au rămas aproape fără mâncare și bani, iar gunoaiele au umplut puntea.

Din corespondența obținută de la autoritățile libaneze se poate constata că, cel puțin o dată, în martie 2014, Greciușkin a încercat să salveze echipajul. Căpitanul Prokoșev, însă, s-a plâns după încercarea respectivă că firma lui Greciușkin a încetat să mai plătească salariile și evita orice fel de comunicare cu membrii echipajului.

Se pare că nici autoritățile libaneze, nici creditorii, nu aveau nici cea mai vagă idee că Manoli era proprietarul vasului. Nici numele lui, nici denumirea companiilor sale, nu apar în vreunul dintre documentele judecătorești libaneze obținute de reporteri. Și nici nu există vreo mențiune că au avut loc tentative de a-l contacta.

CONEXIUNEA CU MOZAMBIC
Proprietarii fabricii din Mozambic care au comandat nitratul de amoniu nu au încercat să revendice încărcătura după ce „Rhosus” a fost sechestrat de autoritățile libaneze.

Documentele obținute de OCCRP arată că „Fabrica de Explosivos de Mocambique” face parte dintr-o rețea de companii cu conexiuni la elita de guvernare a țării. Aceste companii au fost anchetate pentru trafic ilicit de armament și livrări de substanțe explozive teroriștilor. Fabrica este deținută în proporție de 95% de familia unui businessman portughez decedat, Antonio Moura Vieira, prin intermediul firmei Moura Silva & Filhos.

Într-un răspuns prin e-mail, Antonio Cunha Vaz, purtătorul de cuvânt al „Fabrica de Explosivos”, a menționat că întreprinderea a comandat nitratul de amoniu prin intermediul companiei Savaro Limited, iar atunci când a devenit clar că marfa nu va mai fi livrată, fabrica pur și simplu a efectuat o nouă comandă.

Firma Moura Silva & Filhos a fost anchetată anterior pentru că ar fi livrat substanțe explozive utilizate în atacurile teroriste din 2004 asupra mai multor trenuri din Madrid și în urma cărora aproape 200 de persoane și-au pierdut viața. Un an mai târziu, după ce au primit o alertă de la autoritățile spaniole, poliția portugheză a descins la patru depozite ale companiei, confiscând 785 de kilograme de substanțe explozive care nu erau trecute în sistemul de evidență.

Compania respectivă are conexiuni și cu familia președintelui din Mozambic, dar și cu militarii din această țară. Din 2012, managerul actual al „Fabrica de Explosivos”, Nuno Vieira, este asociat într-o companie de marketing cu Jacinto Nyusi, fiul președintelui țării Filipe Nyusi.

În același an, Vieira, împreună cu compania de stat de investiții Monte Binga și serviciul secret al țării, au fondat Mudemol, o întreprindere de producere a muniției și substanțelor explozive, care sunt livrate forțelor armate. În acea perioadă, Filipe Nyusi era ministru al Apărării. De atunci, Monte Bingo a fost inclusă în lista neagră a ONU pentru că a încălcat sancțiunile internaționale și s-a implicat în afaceri militare cu Coreea de Nord.

Mai mult, fabrica de explozibil care urma să primească încărcătura „Rhosus” are aceeași adresă cu ExploAfrica, o companie co-deținută de familia Vieira. Documentele corporative și guvernamentale confidențiale făcute publice de Conflict Awareness Project, o organizație non-profit din SUA, arată că ExploAfrica și afiliații săi au fost anchetați de autoritățile sud-africane și portugheze pentru achiziția de armament american și ceh care, ulterior, au ajuns în mâinile braconierilor de rinoceri și elefanți din parcurile naționale Kruger din Africa de Sud, aflate la hotarul cu Mozambic.

Compania paravan sud-africană prin intermediul căreia au fost procurate armele – Investcon – este strâns legată de o persoană pe nume Bachir Suleman, un „rege al drogurilor” din Maputo, capitala Mozambicului, potrivit datelor Guvernului SUA.

În același e-mail, Antonio Cunha Vaz, purtătorul de cuvânt al „Fabrica de Explosivos”, a declarat că poliția i-a interogat pe angajații companiei Moura Silva & Filhos, dar că, în cele din urmă, ei au fost absolviți de orice responsabilitate. El a mai precizat că legăturile de afaceri ale companiei cu fiul președintelui din Mozambic au fost transparente și că ele nu se intersectează nicicum cu traficantul de droguri Suleman.

„Toate tranzacțiile efectuate de ExploAfrica au fost perfect legale și… Dacă au existat cazuri de utilizare a armelor contrar prevederilor legislației, ExploAfrica nu poartă nicio răspundere pentru acele fapte”, a conchis Cunha Vaz.

INTERMEDIARUL
În timp ce fabrica din Mozambic nu a făcut aparent niciun efort pentru a revendica nitratul de amoniu comandat, acest lucru l-a făcut o altă companie: firma comercială care a acționat ca intermediar în afacere.

Registrele companiei arată că firma intermediară din Marea Britanie, Savaro Limited, a plasat comanda de nitrat de amoniu într-o perioadă în care a raportat autorităților britanice că nu avea activitate economică. De atunci, ea a continuat să figureze oficial ca inactivă.

Savaro Limited este conectată printr-un șir de acționari și directori din Cipru și Statele Unite la o companie cu denumirea Savaro din orașul ucrainean Dnipro. Directorul companiei ucrainene este Vladimir Verbonol, un om de afaceri local. În discuția cu OCCRP, el a negat orice legătură cu încărcătura de pe „Rhosus”.

Documentele judecătorești arată că, în februarie 2015, Savaro Limited a angajat un avocat libanez pentru a solicita unei instanțe locale permisiunea de a inspecta calitatea și cantitatea nitratului de amoniu stocat în depozitul portuar. Raportul de expertiză a concluzionat că majoritatea sacilor de o tonă – aproximativ 1 900 de saci – s-au rupt, iar conținutul se scurgea pe jos.

Documentele mai arată că Savaro a refuzat să efectueze examinarea chimică a nitratului de amoniu și nu există nicio dovadă că, după asta, compania ar fi încercat să-l recupereze.

În aceste circumstanțe, s-a purces la identificarea unui nou potențial cumpărător al încărcăturii periculoase. Inițial, Departamentul Vamal al Libanului a rugat conducerea armatei să preia nitratul de amoniu, dar răspunsul a fost negativ, militarii sugerând ca acesta să fie propus producătorului local Lebanese Explosives Co., care aparține businessmanului Majid Shammas. Nu există nicio dovadă documentară că ultimul a acceptat oferta.

Apoi armata a propus ca încărcătura să fie pur și simplu expediată înapoi în Georgia, pe cheltuiala importatorului. Nici acest lucru nu s-a întâmplat, motivele fiind neclare.

Până în februarie 2018, autoritățile libaneze se pare că au renunțat la eforturile lor de a se debarasa de cele câteva mii de tone de nitrat de amoniu, care așa și au rămas stocate într-un depozit nesecurizat.

Într-un raport oficial expediat la 20 iulie 2020 președintelui țării și prim-ministrului – cu două săptămâni înainte de deflagrație – serviciile de securitate libaneze au avertizat despre existența unor breșe grave de securitate la păstrarea încărcăturii periculoase. Una din ușile depozitului, care nu avea pază, era lipsă, iar în partea de sud a clădirii exista o gaură în perete, se spune în raport. „În cazul unor furturi, aceste materiale ar putea fi transformate în substanțe explozibile”, avertizau serviciile de securitate.

Potrivit informațiilor obținute de la trei surse din cadrul serviciilor de spionaj europene, care au vorbit cu reporterii în condiții de anonimitate, cantitatea de nitrat de amoniu care exista în depozit în luna august putea fi mai mică decât cea inițială, adică 2 750 de tone. Puterea deflagrației a fost echivalată cu o cantitate de la 700 până la 1 000 de tone nitrat de amoniu, au subliniat sursele citate.

Totuși, explozia a fost atât de puternică, încât a distrus o bună parte din estul orașului Beirut. Aceasta a fost una dintre cele mai puternice explozii non-nucleare înregistrate vreodată.

Reporteri: Aubrey Belford, Rana Sabbagh, Stelios Orphanides, Sara Farolfi, Eli Moskowitz, Sarunas Cerniauskas, Antonio Baquero, Roman Shleynov, Riad Kobeissi, Diana Mukalled , Eman Qaisi, Giannina Segnini, Ana Poenariu, Atanas Tchobanov, Assen Yordanov, Ion Preașca, Yanina Korniienko, Dmitry Velikovsky, Karina Shedrofsky, Khadija Sharife, Nino Bakradze, Aderito Caldeira, Juliet Atellah, Alexey Kovalev, Fritz Schaap și Christoph Reuter.

Anchetă realizată de OCCRP în colaborare cu Daraj.com (Liban), ARIJ.NET (Iordania), Meduza (Rusia), iStories (Rusia), Der Spiegel (Germania), RISE Moldova, RISE Romania, Bivol (Bulgaria), ifact.ge (Georgia), aVerdade (Mozambique)

---

Preluarea articolelor de pe www.rise.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. În mod obligatoriu, trebuie citată sursa și autorul informației, iar în cazul portalurilor informaționale trebuie indicat și linkul direct la sursă. Preluarea integrală se poate realiza doar în condițiile unui acord încheiat cu RISE Moldova. Materialele de pe platforma on-line www.rise.md sunt protejate de Legea 139 privind dreptul de autor și drepturile conexe, inclusiv de Codul Deontologic al Jurnalistului din R. Moldova.

---

---

RISE LEAKS